Povestile Tulcei - capitolul XIX

Ce se mai construieşte

Casa Poveştile Tulcei (XIX)Am amintit data trecută de Palatul Pescăriilor Statului, ca fiind una dintre cele mai frumoase clădiri de interes public, înălţate după preluarea Tulcei de către administraţia românească. N-a fost singura binenţeles. Dacă ne punem un pic în pielea edililor de atunci, înţelegem că pe undeva era un soi de orgoliu de a fi la înălţimea aşteptărilor, dar şi de a depăşi realizările administraţiei precedente şi de a arăta, mai ales populaţiilor minoritare ce lucruri bune poate face administraţia românească. Acum înţelegem de ce, mai ales în perioada asta, Tulcea se înfrumuseţează cu edificii publice noi, cu sedii de bănci, şcoli, cu grădini publice şi monumente.

Bunăoară, cele două clădiri vechi de pe strada Progresului, fostă Sf. Nicolae, care aparţin armatei, au fost la începuturile lor sedii de bănci, ridicate cam în perioada aia. Cea mai veche este cea de pe colţ, vis-a-vis de Catedrala Sf. Nicolae, fosta Bancă Românească, construită în 1896. Cealaltă e construită un pic mai târziu, pe la 1905, de primarul de atunci, Ştefan Borş şi va adăposti din 1921 Banca Dunărea.

Dacă edilii oraşului construiesc într-o veselie, iar în oraş e progres şi comerţul merge, atunci se pun pe construit şi meşterii şi neguţătorii tulceni. Ei îşi înalţă clădiri impunătoare pentru acele vremuri, cu o arhitectură pe care o regăsim şi în centrele vechi din alte oraşe şi orăşele din ţară (Bucureşti, Târgovişte şi altele). E vorba de casele acoperite cu olane, formate din parter plus etaj, unde parterul, cu uşi masive îmbrăcate în fier, era folosit pentru prăvălii, iar etajul folosit ca locuinţă pentru familia negustorului, pentru slugi şi ucenici. Mai toate etajele aveau balcon din fier forjat, care mai de care mai măiestruos meştesugit.

Tulcea de azi mai păstrează câteva exemplare din acele clădiri. Poate cea mai bine păstrată este casa senatorului Nicolae Georgescu-Tulcea,  cea din Piaţa Nouă, construită în 1866. O altă clădire, foarte asemănătoare cu casa Georgescu, dar mai puţin fortunată, se află pe strada Gloriei, peste drum de Casa Căsătoriilor.

Centrul vechi probabil avea multe astfel de case, pe care, din păcate, le mai putem vedea doar în pozele de arhivă, întrucât cea mai mare parte a centrului a fost demolat şi construit altceva în loc. În spatele blocurilor dela Coloane  se mai poate vedea un colţ din Tulcea de altădată (fosta intersecţie a străzilor Sf. Nicolae cu Ştefan cel Mare), cu trei clădiri, care aveau cândva toate balcoane din fier forjat, dar care sunt atât de degradate şi de modificate, încât trebuie să stăm foarte, foarte bine cu imaginaţia, ca să ne putem închipui cum arătau înainte.

Sacagiii şi uzina de apă a oraşului

Sacagiul la coloane Poveştile Tulcei (XIX)Venirea administraţiei româneşti a însemnat pentru Tulcea nu numai ridicare de case şi clădiri frumoase, ci şi un salt major în ceea ce priveşte utilităţile oraşului: apă potabilă şi iluminat public. Iată cum arăta oraşul Tulcea surprins în perioada de dinainte de anexare, în amintirile avocatului tulcean Alexandru Calcandi: „… edilii oraşului de pe atunci nu se interesau prea mult de soarta acestuia. Străzile erau nepavate, încât toamna când veneau ploile, locuitorii Tulcei înotau în noroiul străzilor. Oraşul era lipsit de apă potabilă. Negustorii de apă, sacagii, erau cei ce aprovizionau oraşul cu apă. Ea era transportată într-un butoi (saca) aşezat pe o căruţă cu două roţi, şi o vindeau cu 5 bani căldarea. Apa o luau din Dunăre. Sacagiul intra cu calul şi căruţa în vadul Dunării, pe locul unde se află astăzi Navromul şi intra până ce-i ajungea calului apa la burtă şi de acolo sacagiul îşi încărca butoiul. Primăvara apa Dunării era foarte tulbure şi gospodinele, spre a o limpezi, puneau în căldarea cu apă o bucată de piatră acră. Apa se limpezea, dar asta nu însemna că devenea potabilă şi nici lipsită de microbi…”.

Să mai spunem câte ceva despre sacagiii oraşului, aceste personaje atât de pitoreşti, întâlnite în Tulcea până când intră în funcţiune uzina de apă a oraşului (am găsit ca perioadă şi 1916 şi 1912 – 1913) care pune cruce, practic, meseriei de „sacagiu”.

Sacagiii erau obligaţi să aibă mereu sacaua plin de apă, căci la incendii (care erau destul de dese pe vremurile acelea) sacagiii interveneau cot la cot cu pompierii oraşului. Pentru asta, sacagiii erau scutiţi de ceva taxe şi impozite. „Fiecare sacagiu îşi avea străzile lui, în care nu pătrundea altul, zonarea fiind respectată cu sfinţenie. Încă din capul străzii, omul îşi anunţa clienţii, strigând cât îl ţinea gura, stârnind larma câinilor din mahala. Clienţii deschideau în grabă poarta, pentru a putea intra în curte sacaua, din care, cu doniţele, se descărca apa în vasele pregătite din timp. Pentru ca sacagiul să-şi poată primi banii grămadă, socoteala se făcea după învoială, la două săptămâni sau o lună, când se numărau liniuţele trase cu creta, de fiecare dată, pe tocul uşii de la intrare, liniuţe care indicau numărul sacalelor de apă descărcate….”.

Continuarea o puteţi citi în „Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară”, în care Constantin Găvenea evocă cu mult farmec şi nostalgie Tulcea veche cu colţişoarele, meseriile şi perso­najele ei, carte pe care, dragi tulceni, vă îndemnăm stăruitor să o lecturaţi.

Morile de vânt din Tulcea

Nu-i cazul aici şi acum să ne lansăm în combaterea  eolienelor  (deşi ne mănâncă palma, căci nu te mai poţi învârti sau face o poză prin Dobrogea fără să te împiedici de ele ). O să prezentăm în schimb varianta strămoşească, moara de vânt, ce se integra armonios în peisajul dobrogean de altădată.

Moara de vant Poveştile Tulcei (XIX)Ne folosim pentru asta de încă o evocare a oraşului de prin 1853, în care la loc de cinste stau morile de vânt din Tulcea. Aflăm cu ocazia asta şi cum arăta oraşul pe vremea turcilor.

Dar să-l lăsăm pe autor, naturalistul Boucher de Perthes, să ne transmită impresiile călătorului pe Dunăre, proaspăt sositla Tulcea : „Pe o colină de pe ţărmul turcesc ne apare o privelişte  si anume una din cele mai plăcute din câte se poate întâlni. E vorba de o armată de mori de vânt, zorind care mai repede, parcă grăbite să termine mai curând. Număr vreo patruzeci şi numărul lor mai sporeşte pe măsură ce înaintăm. În faţa morilor este un oraş fortificat ce trece a fi vechiul Aegyssus şi care se numeşte Tulcea. Oraşul pare destul de întins. Casele sunt separate, iar unele au câte două etaje. Printre ele se zăreşte şi o moschee, în port se văd coşuri de vapoare şi câteva corăbii. Catargele corăbiilor dominate de aripile morilor de vânt fac un ansamblu cu totul neobişnuit. Casele sunt despărţite de grupuri de copaci care cresc pe lângă Dunăre şi ale căror trunchiuri sunt acoperite în parte de inundaţii. O stâncă cu aparenţă vulcanică domină Tulcea”.

În altă parte (adică  „Monografia oraşului Tulcea” de la 1928, scrisă de Voicu, Cotovu şi Ionescu) se zice aşa despre morile de vânt din Tulcea: „… până în 1916 […], culmile dealurilor erau presărate cu mori de vânt, ale căror aripi se învârteau neîncetat […] oferind ochiului o priveliște din cele mai minunate. Majoritatea acestor mori de vânt […] au fost distruse în timpul războiului ”.

În anii imediat următori reunificării, în Tulcea erau 36 de mori de vânt, dintre care 3 cu aburi. Morile tronau pe mai toate colinele orasului, inclusiv pe Dealul Monumentului, căruia tulcenii îi spuneau la un moment dat „La trei mori”; cea a lui Nicolaef a stat mult timp drept piedică în ridicarea monumentului, după cum povesteam în episoadele trecute, când enumeram peripeţiile Monumentului.

Mai erau apoi morile de vânt Prislav, trecute pe harta oraşului din 1909 în zona Dealului Mahmudiei, mai sus de Biserica Sf. Împăraţi, acolo unde doar o stradă mai aminteşte azi de prezenţa lor : Str. Morilor. Tot din evocările duioase ale lui Constantin Gavenea aflăm şi despre alte mori de vânt din oraş precum „morişca” bulgarului Alexandru, sau despre cele apărute ulterior, morile mecanice şi uleiniţele, precum moara turcului Suliman de la bariera Străzii Mahmudiei sau a lui Grigore Crisafi, de pe Isaccei, moara grecului Dracopol, a bulgarului Stoef, a fratilor ruşi Sezanov şi altele.

Războiul, cu distrugerile lui, dar şi morile mecanice, cu un randament net superior, au însemnat sfârşitul pentru morile de vânt din Tulcea. Au continuat să funcţioneze doar în zonele mai izolate din judeţ, iar astăzi mai putem vedea un exemplarla Mănăstirea CelicDere şi câtevala Muzeul Satuluidin Bucureşti (aduse din Sarichioi, Valea Nucarilor şi Enisala).

Citeste Povestile Tulcei

Capitolul 1Capitolul 2Capitolul 3Capitolul 4Capitolul 5Capitolul 6Capitolul 7Capitolul 8Capitolul 9Capitolul 10Capitolul 11Capitolul 12Capitolul 13Capitolul 14Capitolul 15Capitolul 16Capitolul 17Capitolul 18Capitolul 19Capitolul 20Capitolul 21Capitolul 22Capitolul 23Capitolul 24Capitolul 25Capitolul 26Capitolul 27Capitolul 28Capitolul 29Capitolul 30Capitolul 31Capitolul 32