Povestile Tulcei - capitolul XXI

Gata  cu „vrăjeala”, cu  nostalgiile şi romantismele de până acum. Astăzi vorbim despre business, cifre, venituri, fabrici şi uzine.  Ce a însemnat 1878 pentru economia oraşului şi a judeţului, ce progrese au determinat legile şi administraţia românească în zonă. Rugăm să ne fie cu iertare, căci cu subiectul de faţă depăşim niţel graniţele oraşului, dar sperăm să nu fie bai. Dăm întâietate celor mai mari, adică în ordinea importanţei de la acea vreme: agricultura, pescuitul şi industria.

Agricultura

Întâi şi întâi aici era nevoie de legi (şi s-au dat… o sumedenie) care să reglementeze proprietatea imobiliară, căci situaţia de pe teren rămăsese puţin haotică de pe timpul turcilor. Încet, încet, situaţia se limpezeşte, pentru că se iau la verificat titlurile de proprietate, se stabileşte clar cine cât pământ deţine (acum se dă dreptul de proprietate absolută), până unde se întind satele, oraşele, islazurile, pădurile, ce terenuri au şcolile şi bisericile.

Începând cu 1886, statul român se apucă să parceleze şi să vândă pământ la preţuri mici celor care se stabileau definitiv în Dobrogea (în mare parte veterani de război). Printre altele, e desfiinţată o parte din marile proprietăţi (de peste 100 hectare) şi, poate de aceea, la 1907, lupta ţărănimii tulcene nu ajunge la proporţiile pe care le-a cunoscut restul României.

După măsurile luate, au început să se vadă şi progresele: în primul rând la suprafaţa cultivată, care în scurt timp s-a triplat (în prag de război reprezenta 23 % din suprafaţa judeţului). Cel mai mult se cultivau cerealele, dintre care însă doar la orz eram fruntaşi. În rest, eram codaşii ţării la producţii şi medii la hectar, şi chiar şi la calitatea cerealelor, aşa că cerealele noastre se vindeau foarte ieftin (66-89 lei/ tonă).

Progrese s-au mai făcut la înzestrarea cu maşini şi unelte agricole: după 1900 încep să apară primele magazine specializate şi chiar şi o fabrică de unelte, „Dobrogeana”, la Cataloi, în 1905.

La animale, stăteam cam aşa: un cal la trei locuitori, un bou la doi şi ceva, la oi stăteam mai bine (1,2), iar la porc era bătaie (5,4 locuitori).

Filoxera, care-şi face apariţia în viile din ţară pe la 1882 – 1884, ajunge prin 1900 şi în judeţul Tulcea şi face ravagii în peste jumătate din ele. Până în 1900, judeţul nostru lua premiul I la venitul obţinut la un hectar de vie (558 lei) şi al doilea la producţiile de vin şi producţia medie la hectar (51,9 hl). Din păcate (căci era mai greu cu transportul la vremea aceea) vinul tulcean nu s-a putut impune pe piaţa României.

Pescuitul

delta dunarii Poveștile Tulcei (XXI)Aici statul român porneşte cam cu stângul, pentru că după ce rezolvă prima sa grijă (să ia în proprietate toate apele din zona inundabilă şi Delta Dunării), apoi „dă cu piciorul” la exploatarea peştelui, lăsând treaba asta pe mâna arendaşilor. Care, nefiind pescari, ci doar avari, au făcut ce şi cât au vrut în deltă: nici o evidenţă pe nicăieri, pescuiau tot ce înota (astfel că „milioane de pui de morun, nisetru şi păstrugă se prind în setcile de scrumbie şi se aruncă la mal..”), nu populau gârlele şi lacurile cu puiet. Pentru că nu se ocupau nici de întreţinerea gârlelor, canalul Dunăvăţ ajunge să se înnămolească, lacul Razim să fie din ce în ce mai sărat, iar producţia de peşte să scadă vertiginos. Abia când situaţia cu pescuitul ajunge la nivelul de catastrofă, statul se vede nevoit să intervină (aceasta şi la intervenţiile neobosite ale lui Grigore Antipa, care scrie raport după raport, reclamând „vandalismul” din deltă şi rezultatele sale şi venind cu o serie de propuneri pentru exploatarea raţională a domeniului piscicol).

Vine în sfârşit în 1897 şi legea mult cerută, care nu respectă în totalitate programul lui Antipa, dar măcar opreşte declinul din deltă. Se construiesc acum cherhanale noi, se întreţin gârlele şi se construiesc noi canale: „Regele Carol I”, „Regina Elisabeta” şi „Principele Ferdinand”. Rezultatele nu întârzie să apară: producţia de peşte creşte în lacul Razim de la 34 000 kg în 1906 la 3 milioane în 1915! Creşte producţia de peşte, atunci creşte şi numărul de pescari în zonă, satele prospere, iar lumea e din nou fericită (doar suntem la „poveşti”, nu?).

Despre pescuit, mai spunem doar că din totalul de peşte pescuit, doar 10% era pentru nevoile judeţului, restul mergând în ţară sau la export. Ca fapt divers, deşi Tulcea era printre principalii furnizori de peşte, în judeţ lipseau depozitele frigorifice şi întreprinderile de confecţionat unelte pescăreşti. Ah!.. şi anghila, peştele acela lung ca un şarpe, îl avem prin preajmă cam de pe atunci, fiind introdus în Dunăre în 1886 de o societate germană de piscicultură.

Grigore Antipa

Grigore Antipa Poveștile Tulcei (XXI)Să facem o pauză la lecţia de economie şi să zăbovim puţin cu marele savant, biolog, ihtiolog, etc. Grigore Antipa, căruia îi datorăm mai mult decât o simplă menţionare a meritelor sale. Cu atât mai mult cu cât tulcenii se laudă cu bustul savantului în Parcul Personalităţilor şi cu şcoala de pe Victoriei ce îi poartă numele. Mai mult, frumoasa clădire ce a adăpostit cândva Pescăriile Statului, cea din sensul giratoriu, cândva unicul, îl are drept ctitor.

Are studii făcute în Germania, doctoratul luat „suma cum laudae”, iar o specie de meduză îi este veşnic recunoscătoare că a descoperit-o. Deşi moldovean (de loc din Botoşani), se îndrăgosteşte de Dunăre şi Marea Neagră, pentru care îşi dedică studiile. Face primele cercetări de biologie marină, cu ocazia unei expediţii de 9 luni pe mare, organizată de ţările riverane, pentru care însuşi regele Carol I îi pune la dispoziţie crucişătorul Elisabeta. Înfiinţează un institut la Constanţa şi un muzeu la Bucureşti. Azi, Muzeul de Istorie Naturală poate părea banal, dar la vremea lui a fost destul de revoluţionar prin expunere, principii, etc. Specialiştii şi muzeele străine îi cereau sprijinul lui Antipa ca să facă şi ei la fel ca la noi. Inovatoare erau mai ales dioramele (animalele prezentate în mediul lor de viaţă), cele pe care le vedem şi la Acvariul din Tulcea, şi care sunt ticluite de Grigore Antipa.

Dar, dincolo de toate astea, îndeosebi noi îl pomenim pe Grigore Antipa, pentru că s-a preocupat de Delta Dunării, ca să fie exploatată raţional, pe principii ecologice (adică pescuieşti mult peşte, dar nu distrugi mediul lor de viaţă ), plan foarte avansat pentru timpul său. Pentru că s-a dovedit foarte eficient, sistemul e preluat şi de comunişti, dar doar până în 1965, când se trece la o altă politică- „desecări, diguri şi canale”, care ştim cât „bine” a făcut deltei.

Industria locală

Din toată industria, avem loc să vorbim astăzi doar despre tăbăcării (să mai lăsăm şi pentru data viitoare). Nu întâmplător, ci pentru că prima „mare” fabrică din judeţul Tulcea (cu 41 de muncitori la început) a fost o tăbăcărie, cea a fraţilor „Prodanof”, cea care va ajunge vestită în toată România. În 1912, tăbăcăria de opinci cu sediul pe str. Portului nr. 38 este mărită şi modernizată cu maşini speciale, iar din 1915 fabrica începe să fabrice talpă pentru armată.

fabrica talpa Poveștile Tulcei (XXI)Anii de glorie au fost până în 1939, când capitalul investit al fabricii ajunsese la 5 milioane lei aur, numărul angajaţilor la 230-250, fabrica avea uzină proprie de energie, clădire cu 3 etaje, maşini şi instalaţii evaluate la suma de 14 milioane lei. Avea depozite proprii de desfacere la Tulcea şi Brăila, depozite de desfacere la Cluj, Cernăuţi, Braşov şi Ismail. Functionează până în mai 1944, când se închide din lipsa materiilor prime; la fel şi magazinul Talpa de pe strada Regina Elisabeta, nr 79.

Moştenitorul marelui industriaş din perioada interbelică, nepotul Nicolae Prodanof povesteşte: „Fabricile au fost înfiinţate în 1889, de către bunicul meu, Nicola Prodanof, iniţial la Tulcea. Fabricile au funcţionat la Tulcea până prin 1913, când au început să mute fabricile în Bucureşti. Apoi au început sa se separe fabricile: Tăbăcăria Naţională şi fabrica Bourul, ale bunicului meu Nicola Prodanoff, care acum sunt cunoscute sub numele de fabrica Dâmboviţa. În spate a apărut fabrica Talpa, actuala Pionierul, care este tot pe cheiul Dâmboviţei, dar mai in spate. O fabrică mare, pe care i-a dat-o fratelui lui, Vasile Prodanof, în care bunicul meu a rămas numai cu 47 la sută. Astea au mers în tandem, au mers foarte bine, au produs foarte bine, au ajuns să aibă câte patru-cinci mii de muncitori, au avut mare succes pentru că au prins perioada de război şi trebuiau să producă masiv pentru Armată, deci au lucrat foarte mult pentru statul român”.

 

Despre cel care a pornit toată afacerea, tulceanul Nicola Prodanof, nepotul său îşi aminteşte astfel: „Este interesant că bunicul meu, care a edificat fabricile astea (n.n. Marmura, Pionierul, Dâmboviţa), prima lui casă mai acătării şi-a cumpărat-o de-abia după 40 de ani. Era un om foarte modest. A început ca ucenic, practic, şi a ajuns să fie proprietarul acestor fabrici, crescând. Averea nu i-a luat minţile niciodată, sub nici o formă! Şi astăzi oamenii îşi mai aduc aminte de el. Am găsit copii sau nepoţi ai muncitorilor contemporani cu bunicul care îşi mai aduc şi acum aminte cum erau căsătoriţi de către bunicul meu, cum erau întreţinuţi la şcoli. Dovada generozităţii lui sunt şi clădirile din jurul fabricii, care aparţin fabricii efectiv, şi în care sunt aproape 70 de apartamente în case vechi, construite pe la 1900. Erau la dispoziţia muncitorilor gratuit, date de bunicul meu pentru muncitorii mai importanţi, pentru responsabilii de producţie. El a fost un patron-muncitor sau un muncitor-patron, cum vreţi să-i spuneţi. Într-adevăr, a fost foarte modest” (sursa: ziarul Ziua).

Citeste Povestile Tulcei

Capitolul 1Capitolul 2Capitolul 3Capitolul 4Capitolul 5Capitolul 6Capitolul 7Capitolul 8Capitolul 9Capitolul 10Capitolul 11Capitolul 12Capitolul 13Capitolul 14Capitolul 15Capitolul 16Capitolul 17Capitolul 18Capitolul 19Capitolul 20Capitolul 21Capitolul 22Capitolul 23Capitolul 24Capitolul 25Capitolul 26Capitolul 27Capitolul 28Capitolul 29Capitolul 30Capitolul 31Capitolul 32