Povestile Tulcei - capitolul XXIII

parcul din piata noua Poveştile Tulcei (XXIII)Tulcea şi spaţiile verzi

Tulcea noastră dragă suferă la capitolul parcuri. Are doar două (hai, trei) spaţii verzi mai întinse care se apropie cumva de ceea ce ar trebui să fie cu adevărat un parc (gen Herăstrăul): parcul de la Ciuperca, de care ne bucurăm (şi chiar ne bucurăm!) din nou de ceva vreme, parcul de la Monument (care ar mai trebui periat şi la care ajungem, din păcate, mai greu) şi parcul zis al Victoriei, dintre străzile Podgoriilor şi 1848. În rest mai avem ceva petice de iarbă printre alei în Parcul Personalităţilor, lângă Hotelul Delta şi foarte puţin în Piaţa Nouă.

E drept, spaţiile în Tulcea sunt deja trasate şi chiar dacă s-ar voi, cu greu s-ar mai putea infiltra vreun proiect de parc ca la carte.

Poate de aceea  ar trebui şi mai mult reconsiderat spaţiul de la Bididia, care poate oferi tulcenilor, necăjiţi de atâta rutină zilnică şi muncă spre folosul propriu şi al societăţii, un parc în care să te pierzi, în care să faci un pic din toate şi din care să te întorci cu bateriile încărcate. Fosta tabără de la Bididia, cu terenul de fotbal, piscina, căsuţele şi ce mai are pe acolo, dar mai ales cu minunata (dar puţin ştiuta!) Grădină Botanică, ar fi nemaipomenită pentru recreerea tulcenilor. De ce se preferă însă a fi lăsată în paragină, în condiţiile în care Tulcea, şi aşa mult încercată de zona industrială din vest, nu stă prea bine la spaţiile verzi, am putea bănui, dar nu ne interesează (aici) să descoperim aşa ceva.

E interesant că prin 1968 a existat un plan de organizare a unui complex muzeal foarte întins (315 ha) în zonă, care să cuprindă elementele reprezentative de relief ale judeţului Tulcea: Dealul Monumentului, Lacul Zaghen şi versantul dealului Bididia. Vremurile şi finanţele nu au sprijinit punerea în practică a proiectului, astfel că s-a abandonat ideea microjudeţului. Conducerea muzeului, cea responsabilă cu iniţiativa, a încercat totuşi ceva şi a reconstruit pe marginea şoselei Tulcea-Malcoci, o casă de tip nord-dobrogean şi două mori de vânt aduse din judeţ, dar care, după o bucată de vreme, au fost vandalizate şi ulterior demolate.

Din zbor am mai prins o veste despre un viitor proiect al edililor cu o micro-deltă în aceeaşi zonă, dar despre care nu ştim mai multe detalii. Aşa că să ne vedem de ale noastre şi să depănăm firul poveştii mai departe despre parcurile şi grădinile de altădată  ale Tulcii.

Povestea primului parc din Tulcea

parcul din piata noua Poveştile Tulcei (XXIII)Părculeţul din Piaţa Nouă, pe care noi îl vedem mic şi pricăjit, are de fapt o istorie tare interesantă. Până să se căpătuiască şi Tulcea noastră, locul lui era ocupat de bălţi şi mlaştini şi de apele revărsate ale Dunării. Când zona a fost asanată, pentru că era în apropierea Bazarului, aici s-a organizat primul târg de vite al oraşului, unde ţăranii aduceau nu numai vite, ci şi cereale şi lemne. Târgul de legume şi fructe se afla în partea cealaltă a Bazarului, în nord. „Era obiceiul ca proprietarul căruţei trase în târg să-şi facă simţită prezenţa ridicând oiştea atelajului în sus, până la verticală, atrăgând astfel numeroşi curioşi, mulţi gură-cască, dar şi destui clienţi veritabili.” (Constantin Găvenea)

Bâlciul sau oborul de vite a funcţionat în faţa Bisericii Sf. Gheorghe până după Primul Război Mondial, când e mutat în afara oraşului, la capătul străzii Babadagului.

Fostul obor e împrejmuit şi amenajat cu alei şi arbuşti de către autorităţile turceşti, care realizează astfel o premieră: primul parc din Tulcea. În plus, parcul e dotat cu un chioşc pentru formaţia instrumentală de muzică orientală, denumită şi metarhanea, care distra populaţia oraşului în anumite zile.

Din nefericire, într-un an  se porneşte o ploaie torenţială, bolovănişurile de pe dealurile din vecinătate o iau la vale, distrug parcul şi duc spre Dunăre toate amenajările lui. Deposedat de frumuseţile sale, locul redevine ce a fost iniţial, adică obor, unde ţăranii veneau ca şi altădată cu căruţele să vândă cereale, animale, lemne, pepeni, cartofi şi altele. În sărbători, locul e folosit pentru bâlciuri cu scrâncioburi, căluşei, leagăne, corturi, grătare cu mititei, muzici de trompetă şi armonici la care participa bucuros, cu mic, cu mare, tot tulceanul.

Numai că acum apare o problemă cu oborul. Între timp, prin împrejurimile oborului, devenite acum centrale, se construiseră edificii frumoase, „moderne”, iar vecinul-obor, cu izurile sale şi dezordinea de după, nu mai dădea bine în peisaj. Astfel că edilii oraşului iau decizia de a amenaja terenul din nou ca parc, tulcenii salută bucuroşi ideea, dar povestea nu se termină cu bine aici, pentru că acum intervin nu ploile torenţiale, ci… partidele politice. Deh! vremurile trec, metehnele rămân. Aşa că bietul parc când se vede frumos amenajat, când călcat în picioare de cei veniţi la piaţă, oscilând după bunul plac al celor care se succedau la puterea locală. Se pare că nu e străin de treaba asta domnul senator Nicolae Georgescu-Tulcea, a cărui reşedinţă se află chiar în parcul/oborul cu pricina şi care binenţeles avea tot interesul să aibă în vecinătatea sa un parc frumos amenajat, şi nu un obor gălăgios şi pestilenţial, pe când opozanţii săi, nu.

FANTANA ARTEZIANA PARC Poveştile Tulcei (XXIII)O bucată de vreme, de prin 1948, parcul a purtat numele de Parcul Leningrad, fiind mult mai întins decât cel actual pentru că încă nu se sistematizase Strada Basarabilor sau a Păcii de azi. Parcul era împrejmuit cu gărduleţ şi arbori şi înfrumuseţat din loc în loc cu nişte forme de decor, pe care cu greu le-am putea defini (un soi de ghivece gigant, vizibile şi în fotografia veche). Se mai păstrează încă un exemplar din câte or fi fost, în mini-părculeţul din faţa Prefecturii, căruia i se dăduse acum ceva timp şi rol de fântână arteziană. După cum spuneam şi data trecută, obiectul cu pricina este aşezat actualmente pe blocuri de granit care provin şi ele dintr-o sursă celebră: ansamblul monumental al lui Mircea cel Bătrân, cel din fosta Piaţă Mircea, ce a fost distrus de trupele de ocupaţie din Primul Război Mondial.

Grădina Publică a oraşului

gradina publica tulcea Poveştile Tulcei (XXIII)Ce frumos şi din alte vremuri sună: „grădină publică”! Unde a avut oraşul Grădină Publică, denumită şi Grădina Carmen Sylva şi apoi Parcul Mircea (de la statuia din apropiere a domnitorului)? Peste drum de Palatul Paşei, devenit apoi al Prefecturii şi apoi Muzeu de Artă, acolo unde a mai rămas un petic de iarbă şi un soclu cu bustul regelui Carol I.

La vremea înfiinţării ei, tulcenii s-au simţit datori să onoreze memoria altei personalităţi şi anume poetul şi cetăţeanul patriot Ioan Neniţescu, care a fost prefect de Tulcea între anii 1897-1900. Tulcenii îl cinstesc pentru faptul că s-a ocupat de dezvoltarea judeţului, mai ales culturală: a întemeiat zeci de şcoli în deltă, a pus bazele unei tipografii şi librării în Tulcea şi s-a preocupat în mod deosebit de ridicarea Monumentului Independenţei.

Ioan Nenintescu Poveştile Tulcei (XXIII)Când să fie numit pentru a doua oară prefect de Tulcea, în 1901, Neniţescu se stinge din viaţă, astfel că tulcenii, marcaţi de această pierdere, iau iniţiativa ridicării bustului său, ce va fi dezvelit în Grădina Publică a oraşului peste zece ani, cu mare emoţie şi mulţime de delegaţi (corul Catedralei Sf. Nicolae a intonat cu acest prilej celebra sa poezie „Pui de lei”).

Din păcate, în timpul ocupaţiei străine din Primul Război Mondial, bustul lui Neniţescu, ca şi celelalte două monumente, al Independeţei şi al lui Mircea, este distrus (aruncat în Dunăre). Este refăcut în zilele noastre şi postat de data aceasta în Parcul Personalităţilor.

Parcul de pe fosta derea

Între blocurile şi garajele de pe străzile Podgoriilor şi 1848 se întinde un parc, „fără nume”, de-ar fi să-i întrebi pe însoţitorii de patrupede ce fac rondul prin parc. De fapt, parcul are un nume, al Victoriei, numit aşa probabil din cauză că a fost amenajat prin anii ‘80, odată cu blocurile dimprejur.

Până atunci, parcul era doar o derea nămâloasă, spre care dădeau curţile caselor din împrejurimi.

Noi, cei mai tineri, ţinem minte doar casele de pe locul actualului Cartier E3, în care mai dădeam iama şi care aveau curţile şi grădinile situate mai jos decât nivelul şoselei. Cei cu o generaţie un pic mai mare, care au copilărit prin zonă, îşi amintesc, în schimb, cum se jucau în albia derelei, scormonind după „comori”, bucuroşi nevoie mare când găseau vreo monedă sau alt obiect de demult.  Păcat că deşi e un spaţiu întins, care ar putea arăta destul de bine, rar de tot îşi mai aduce cineva aminte de existenţa lui şi mai dă o dispoziţie măcar să fie cosite bălăriile sau peticite nişte alei.

Citeste Povestile Tulcei

Capitolul 1Capitolul 2Capitolul 3Capitolul 4Capitolul 5Capitolul 6Capitolul 7Capitolul 8Capitolul 9Capitolul 10Capitolul 11Capitolul 12Capitolul 13Capitolul 14Capitolul 15Capitolul 16Capitolul 17Capitolul 18Capitolul 19Capitolul 20Capitolul 21Capitolul 22Capitolul 23Capitolul 24Capitolul 25Capitolul 26Capitolul 27Capitolul 28Capitolul 29Capitolul 30Capitolul 31Capitolul 32